Cum arată locul perfect unde să nu faci nimic? Este chiar în inima Transilvaniei. GALERIE FOTO
Care e povestea AlmaCalma?
În vara anului 2018, în mijlocul satului Alma Vii, chiar vizavi de biserica fortificată, era o veche casă săsească nelocuită de ani și înconjurată de o junglă de buruieni. Era scoasă la vânzare de mult timp, dar părea că nimeni nu o voia. Întâmplarea a făcut ca o familie de bucureșteni să ajungă pentru prima oară în acest sat în ultima zi de vacanță. Iar restul, e istorie! Sau e AlmaCalma.
„Îndrăgostiți deja de Transilvania și uimiți de frumusețea acestui ultim sat vizitat, am întrebat la biserică dacă era vreo casă de vânzare. Ni s-a indicat casa de peste drum, cea pe care, aparent, nu o dorea nimeni. Iar în câteva ore deja eram convinși că pe noi ne așteptase atât“, povestește Irina Groza, coproprietara AlmaCalma.
Nu au comparat-o cu altele, nu au căutat nicio altă proprietate din Transilvania înainte sau după acea zi. Tot ce își doriseră anterior fusese să poată salva una dintre nenumăratele case vechi și frumoase ale Bucureștiului (ceea ce încă își doresc), dar păruse peste puterile lor.
„Iată însă că am ajuns la această casă țărănească, cu o arhitectură tipic săsească, complet păstrată, cu ziduri groase, tâmplărie originală, beci mare din cărămidă, dar și cu anexe care cu greu mai păstrau amintirea sașilor gospodari și prosperi care își trăiseră cândva viețile acolo.“
După cum au aflat ceva mai târziu, casa fusese construită de sași în 1850, iar beciul putea fi chiar mai vechi. Li s-a povestit că în comunism camerele ei frumoase au fost transformate în birouri, iar într-o anexă (dispărută între timp) se făcea vin ars, așa că butoaiele mari din beci erau pline.
Mai târziu în acea perioadă, proprietatea și-a recăpătat statutul de locuință, fiind locuită de o familie de români.
Apoi a venit rândul Irinei și al lui Robert să devină proprietarii ei.
„Nici nu știm dacă noi privim cu adevărat AlmaCalma ca pe un proiect de turism. Este destul de greu de explicat. Noi doi am crescut, am învățat și am lucrat împreună. Am călătorit mult și ne-am priceput întotdeauna să găsim oriunde locuri speciale, autentice.“
Le-au descoperit și în marile orașe, dar și în sate neștiute. Nu i-au atras stațiunile, marile hoteluri sau lanțurile de restaurante. Au ocolit locurile care și-au pierdut sufletul sub povara unui turism agresiv.
„Poate și pentru că amândoi suntem, printre altele, fotografi, nevoia noastră de «autentic, interesant și cu sens» este foarte mare.“
Prin urmare, când au ajuns la proiectul AlmaCalma, aveau deja niște idei destul de bine definite. Nu au vrut o pensiune, ci o casă adevărată, într-un sat adevărat. Nu au vrut perfecțiunea pereților drepți și a mobilei din pal sau mdf, ci au vrut lucrul trainic, din materiale naturale, făcut de mâna meșterului din zonă. Nu au vrut tobogane și piscină, ci liniștea rară care domnește peste atât de multă viață.
„Nu am vrut să vină mulți oameni la noi, ci să vină cei care se bucură în tăcere să vadă în jur animale sălbatice libere – căprioare, iepuri, vulpi, arici. Sau să descopere păsări, fluturi și albine, flori de mult timp dispărute în alte părți ale Europei. Iar în final să le lase pe toate așa cum le-au găsit.“
Nu au vrut un loc pentru petreceri zgomotoase, ci unul în care să vezi stelele cum în puține locuri pe planeta noastră se mai pot vedea. Au vrut un sat care nu are potențialul de a deveni superturistic, ci unul care are potențialul de a se dezvolta încet și sănătos, păstrându-și patrimoniul natural și cultural.
„Am vrut ca AlmaCalma să fie un refugiu pentru oameni ca noi, pentru care luxul înseamnă toate aceste experiențe simple, dar tot mai greu de găsit.“
Cum AlmaCalma este încă un proiect la început de drum și mai sunt o mulțime de lucruri de făcut și de învățat aici, este singurul lor pariu de această natură. Deocamdată.
„Dar nu ne rămâne mult timp liber pentru că există Cromatica, businessul nostru de fotografie, există și ocupațiile noastre mai «cuminți» (Robert este grafician, Irina este profesoară – n. red.), diverse activități de voluntariat, plus viața de familie – în care un adolescent și un lagotto romagnolo dau sens și inspirație tuturor eforturilor noastre de a trăi frumos.“
Uitându-se în urmă, Irina spune că au ales casa în primul rând datorită poziției deosebite și dimensiunilor generoase ale terenului. Nu știau inițial cât de solidă e construcția și în ce măsură putea fi salvată.
„Vederea spre cetate și spre toate dealurile din jur era atât de frumoasă, încât ne-am dat seama imediat că, indiferent cât de complicată ar fi fost restaurarea, investiția merita făcută.“
Din fericire, sașii construiau foarte bine casele, iar a lor este un exemplu în acest sens. Arăta rău când au luat-o, zidurile coșcovite și acoperișul nepotrivit te puteau păcăli, iar anii în care nu fusese locuită o afectaseră. Dar, ascunsă sub aspectul dezolant, au descoperit o proprietate bună, solidă, fără probleme majore.
Primul pas a fost să găsească un arhitect cu experiență în astfel de proiecte (Horațiu Vasilescu). Al doilea, încă și mai greu decât primul, a fost găsirea unui constructor cu aceleași viziuni și cu priceperea necesară pentru un proiect de restaurare atât de delicat (Cătălin Brîușor). Odată făcuți acești doi pași, au trecut la lucrul „pe hârtie“ și la diverse expertize, autorizații – un drum labirintic, lent și frustrant în unele momente.
Lucrările propriu-zise au început în 2021 și au durat un an și jumătate. Având o casă sănătoasă și un constructor bun, lucrurile au mers destul de bine.
„Lipsa noastră de experiență a făcut ca unele lucruri să fie făcute și apoi refăcute, dar am reușit să rămânem la nivelul de greșeli mici, suportabile.“
Problema cea mare a fost războiul de la graniță, care a făcut atunci ca prețul materialelor să explodeze și toate calculele lor să fie date peste cap. La un moment dat s-au întrebat dacă nu ar trebui să oprească lucrările sau măcar să le amâne.
„Am avut curajul să mergem înainte pentru că am crezut mult în proiectul nostru, iar azi simțim că a fost decizia corectă.“
Au pornit de la ideea de a pune în valoare frumusețea existentă, de a restaura și de a conserva. Așa că arhitectura este cea a locului, potrivită cu istoria și cu împrejurimile. Au schimbat țigla nouă și stridentă a acoperișului cu una veche, în formă de solzi, cu o frumoasă patină a timpului, așa cum trebuie în această zonă. Au păstrat forma și dimensiunile casei, au folosit tehnici și materiale naturale, au salvat orice bucată de lemn, cărămidă, ușă sau fereastră care se mai putea folosi. „Unde nu am putut păstra, am înlocuit cu ceva identic, găsit în altă parte sau făcut de meșteri locali.“
Legat de design, au văzut probabil sute de proiecte, încercând să găsească ceva potrivit cu casa, cu satul, cu natura, dar și cu gusturile și cu principiile lor. Au petrecut ore bune în toate muzeele din România care îi puteau ajuta să înțeleagă minunata împletitură de stiluri transilvănene.
„Cu o educație vizuală și artistică destul de solidă, cu anii de experiență în fotografie și cu o pasiune veche pentru design, am îndrăznit să ne oferim chiar nouă bucuria acestui proiect.“ Irina a urmat și un curs de design, apoi a gândit proiectul împreună cu Robert.
Paturile de stejar sunt făcute de o firmă românească din Timișoara (Massif), iar scara și aproape toate celelalte piese de mobilier, tot din stejar, sunt făurite de un tâmplar din Transilvania (Attila Szász). Așternuturile, perdelele și alte obiecte din textile naturale sunt realizate pentru ei de o firmă din Cisnădie (Bia Art Textil). Niște corpuri de iluminat sunt făcute din vase de Corund. Întrerupătoarele din porțelan au fost aduse de la Oradea (Lüster Manufacture).
„Diverse obiecte care ne înfrumusețează casa sunt realizate de artiști români. Câteva covoare sunt vechi, păstrate chiar în familia noastră și aduse acum la AlmaCalma să bucure mai mulți oameni.“
În prezent, lucrează la anexe. Cea mai importantă dintre ele, șura, va fi un spațiu multifuncțional, în care vor găzdui diverse întâlniri, ateliere, șezători, mici evenimente.
Casa are doar patru camere pentru oaspeți, două pe fiecare nivel.
„Preferăm să închiriem toată casa sau câte un nivel, pentru minimum două nopți, dar încercăm să rămânem flexibili.“
Numărul de oaspeți e în continuă creștere, iar listarea pe platformele de rezervări și-a spus cuvântul. Sunt însă și oameni care le scriu Irinei și lui Robert pe Instagram.
„Felul în care este primit proiectul nu încetează să ne surprindă. Plus că oamenii din sat au fost foarte calzi și deschiși, ne-au încurajat.“
Anul trecut, biserica fortificată din sat a primit marele premiu Europa Nostra pentru conservare și reutilizare adaptivă, dar și premiul publicului, ceea ce a făcut să se vorbească foarte mult despre Alma Vii. Există și diverse evenimente culturale care atrag vizitatori, iar numărul de turiști români și străini este în creștere, explică Irina.
Ce pot face oaspeții care vin la AlmaCalma pe weekend?
„Avem o glumă cu un sâmbure de adevăr: AlmaCalma este locul perfect unde să nu faci nimic. Credem că oamenii au o mare nevoie și de asta și este un lux pe care ni-l oferim prea rar.“
Desigur, mulți dintre cei care vin lucrează, citesc, au diverse preocupări artistice, meditează, așa că nu sunt neapărat „turiști de weekend“, ci persoane care au nevoie de liniște, inspirație, un loc retras.
„Dar avem și oaspeți care au un program plin de activități variate: fac drumeții în natură, se plimbă cu bicicletele, vizitează biserici fortificate, participă la diverse evenimente, călăresc, savurează gastronomia locală. Unii se bucură să alterneze liniștea satului cu animația unor orașe frumoase precum Sibiu, Sighișoara, Mediaș, Târgu-Mureș.“
Oaspeții casei iau masa, de cele mai multe ori, la punctul gastronomic din incinta cetății, care este chiar vizavi de AlmaCalma. „Este un loc deosebit, cu mult farmec și cu mâncare bună, din ingrediente proaspete, locale. La fel de bine și de frumos este la vecinii noștri de la câteva case distanță, care au pensiune și restaurant.“
Mulți cred că vor deschide și Irina și Roberti un restaurant.
„Poate cândva chiar o vom face, dar deocamdată preferăm să colaborăm cu alții și să creștem frumos împreună.“
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția