Cum arată Marocul după 12 ani de la prima vizită? Același cocktail de arome și sunete care îți îmbată toate simțurile. Dar adevăratul gust îl simți pe străduțele lăturalnice, unde mulți turiști nu se aventurează. GALERIE FOTO
Marocul a fost prima țară din afara granițelor Europei în care am pășit. Era anul 2011. Eram un grup de prieteni (și necunoscuți) care voiau să descopere cât de mult se putea din exotismul Magrebului.
Marocul a fost prima țară din afara granițelor Europei în care am pășit. Era anul 2011. Eram un grup de prieteni (și necunoscuți) care voiau să descopere cât de mult se putea din exotismul Magrebului.
Am vizitat multe locuri, am mers mult pe jos, am mâncat felurite, am cumpărat necugetat și am negociat puțin, iar după vreo zece zile am rămas cu un gust dulce. Se spune că prima iubire nu se uită niciodată. Ei bine, nici prima călătorie „exotică“. Așa se face că, mai bine de un deceniu mai târziu, m-am întors. Am vrut să văd cât fusese inocența primului contact cu o altă lume și cât a fost real. Și am aflat.
Marrakech, Casablanca, Rabat, Essaouira, satele berbere, oceanul, deșertul, pe toate le-am văzut în toamna lui 2011. Nu și Fes, care a rămas o dorință către care mintea mea se tot întorcea periodic, uneori chiar și fără prea multe avertizări.
Pentru mine, fără să fi ajuns aici, Fes era orașul acela tradițional, încărcat de istorie, într-o țară unde Casablanca e perla cinematografică (datorită filmului cu același nume, care de altfel nici nu s-a filmat aici), Marrakech este de departe „capitala“ turistică, iar Rabat cea administrativă.
Am decis astfel să construiesc un itinerar în jurul acestei urbe despre care citisem că are o medină demnă de un labirint în care vrei-nu vrei, te pierzi. Și atunci, ar fi bine să vrei și să te bucuri de experiență.
Citisem înainte să poposesc pentru a doua oară pe pământ marocan că e atât de întortocheată medina din Fes că este posibil să ajungi să te rogi sau chiar să plătești un localnic ca să te scoată la lumină. M-am speriat puțin, recunosc, dar mă bazam pe faptul că niciodată până atunci nu fusesem atât de pierdută încât să am nevoie să fiu însoțită. Sigur că am cerut ajutor anterior. La metrou în Japonia m-am simțit ca într-un labirint și totuși am reușit să mă descurc. Și atunci, cât de încurcate să fie căile medinei din Fes cât să nu reușesc?
Cu ceva urme de îndoială însămânțate deja, am coborât din taxiul care m-a lăsat la poarta albastră (Bab Boujloud Gate sau The Blue Gate), principala poartă de intrare în medina care este pietonală, cu excepția unor – puține – vehicule pe două roți. Odată intrată, a trebuit să găsesc hotelul care, deși la doar câteva minute de mers pe jos, era ascuns pe niște alei unde, în mod normal, nu ai fi intrat. Alesesem să stau într-un riad (hotel tradițional în zona Magreb), într-un apartament generos, cu mobilă tipică, dar care nu era chiar la strada principală.
După ce l-am găsit, am prins curaj să mă avânt în burta „bestiei“, care părea că mă înghite pe nemestecate. Și cu cât mă afundam fără țintă, cu atât mă simțeam mai în siguranță. Nu simțeam nimic din „hustle and bustle-ul“ Marrakech-ului, un oraș unde agitația e ridicată la nivel de artă. Mulți identifică Marocul cu un loc unde toată lumea trage de tine să îți vândă ceva. Fie o geantă de piele, fie o pereche de conduri, fie, de ce nu, ceva ceramică ori un mix de condimente aromate. Cert e că genul acesta de atitudine e sinonimă cu Marrakech, locul unde turismul e la el acasă. În Fes însă, aproape nimeni nu te bagă în seamă pentru că toată lumea e deja ocupată să negocieze, doar că și de-o parte și de alta a mesei sunt localnicii. Străzi cu adevărat turistice sunt două, dar întinse, însă adevăratul farmec al orașului îl descoperi fix după ce te aventurezi pe acele alei înguste, întunecoase care nu sunt la prea mare căutare. Ele te conduc în piațete unde localnicii dezbat toate problemele lumii la un pahar de ceai, în una din multele cafenele tradiționale, cu scaune de plastic și mese joase. Poți avea norocul să poposești și într-o piață de legume-fructe, unde un adevărat amalgam de culori și un curcubeu de arome îți vor îmbăta simțurile.
Fes nu e nici pe departe Marrakech, dar nu e nici un sat adormit unde nu se întâmplă nimic. E de fapt o urbe veche, dar vie, tradițională și încântătoare, unde trebuie însă să ai curajul să te pierzi și să ai plăcerea să descoperi ce are orașul de oferit. În Medina poți să petreci ore, zile sau săptămâni și tot nu o să-i știi toate secretele. Dar care ar mai fi farmecul dacă s-au dezvălui așa ușor, fără rețineri.
În prima zi am ajuns pe la amiază, așa că nu am făcut niciun plan. Altul decât acela de a luat medina la pas. M-am oprit inițial pentru un prânz târziu la Cafe Clock, un restaurant de pe terasa căruia poți avea o primă imagine a orașului de sus. Designul Cafe Clock nu-l pot descrie altfel decât ca un mix&match unde teoretic nimic nu se potrivește cu nimic, și totuși toate arată bine împreună. Mâncarea e gustoasă, dar nu memorabilă, cum de altfel prea puține preparate au fost în Maroc pentru mine. Cred că, de data asta, a contat și că nu m-am mai apropiat de țărm, unde cu siguranță fructele de mare și peștele de fel mi-ar fi făcut mai degrabă cu ochiul decât carnea.
A doua zi am decis să încerc street food-ul, așa cum fac oriunde ajung, dar nu înainte de a merge câteva ore bune până să mi se facă foame, mai ales după un mic dejun copios la hotel. Am început prin a lua – din nou – la pas medina. Prima oprire a fost la Bou Inania Madrasa – una dintre puținele madrase (instituții de învățământ, școli în care e studiat Coranul) care pot fi vizitate de nonmusulmani. Când am intrat, mai erau doar vrei trei vizitatori care, la fel ca și mine, încercau să dezlege tainele acestui tip de arhitectură care pare să ne spună că se poate croșeta atât în lemn, cât și în piatră.
După ce m-am minunat eu mult și bine, după ce am studiat detaliile madrasei, am plecat spre moscheea The Kairaouine Mosque unde, deși știam că doar musulmanii pot intra, citisem că poți să descoperi curtea interioară dacă reușești să te uiți nu chiar pe gaura cheii, dar aproape. Mai exact, dacă ai norocul să fii acolo când poarta principală se deschide, poți să tragi cu ochiul înăuntru. Nu am avut prea mare noroc aici, cum de altfel nici pe acoperișul madrasei Al Attarine Madrasa nu am putut urca pentru că era în renovare.
Drept consolare, m-am oprit la o cafea în piața de lângă muzeul Nejjarine, specializat în artizanat în lemn. Și, în timp ce sorbeam licoarea stând la o măsuță de fier din fața cafenelei Cremerie la Place, m-am uitat cu nesaț la oameni. A urmat apoi o scurtă plimbare către, poate, cel mai cunoscut obiectiv din oraș, vopsitoriile de piele. Sunt mai multe, dar Chouara este cea mai mare din oraș și totodată cea mai veche din lume. Câteva sute de bazine circulare ori pătrățoase sunt umplute cu lichide a căror culoare variază de la alb ca zăpada la roșu sângeriu și de la albastru regal la portocaliu mâlos. În aceste cuve, pe care cel mai bine le vezi de la înălțime, câteva zeci de bărbați (atâția erau când am ajuns eu) se afundă și se luptă cu pieile pe care le îneacă în lichid și apoi le calcă în picioare. Iar asta în timp ce pe clădirile ce înconjoară vopsitoria sute de piei de animale stau întinse la uscat. Oriunde în zonă e un miros greu de suportat de mulți, chiar și de cei care sunt doar în trecere. Tocmai de aceea, localnicii îți oferă un buchețel de mentă sau de altă iarbă aromatică care îți poate fi, doar temporar, de ajutor.
Pentru unii, o astfel de vizită reprezintă și un prilej bun de shopping, mai ales că toate magazinele din apropiere vând de la geci de piele la genți de voiaj și alte produse, ați ghicit, tot din piele.
Eu am simțit că după această vizită am nevoie de încă o cafea, așa că am oprit la Made in M, unde am stat o vreme să mă gândesc la ce meserie grea au oamenii din vopsitorii, care nu doar că nu poartă mască pentru a se proteja – cât de puțin – de izul teribil ce pare că îți pătrunde în nări și nu vrea să mai iasă, ci petrec o bună parte din timp cu picioarele scufundate în lichidul folosit pentru colorarea pieilor.
Deși inima orașului Fes este Medina, există și alte locuri unde trebuie să ajungi odată ce ai poposit aici. Așa că în ziua următoare am ieșit pe poarta principală – nu înainte de a mai da o tură prin câteva piețe (souk-uri) populate de localnici – cu gândul de a ajunge la palatul regal (The Royal Palace). Acesta nu poate fi vizitat la interior, dar porțile-i aurite sunt o dovadă că ceea ce se află dincolo de ele e, cel mai probabil, o operă de artă. Palatul este amplasat în cartierul evreiesc, The Mellah, unde arhitectura e total diferită de cea din medina. Casele sunt și aici vechi și nu foarte bine întreținute, dar balcoanele de lemn sunt atent ornate și sculptate pentru a-ți fura toată atenția.
Și pentru că, uneori, prea multă cultură și civilizație pot deveni copleșitoare, am luat o gură de „aer proaspăt“ și de natură în grădinile Jnan Sbil. Nu sunt prea întinse, dar sunt atent îngrijite și reprezintă o binemeritată schimbare de atmosferă, cu multă liniște și pace. Și, pentru că am zis de liniște, mi-am amintit de cel mai frumos și romantic restaurant din Fes – The Ruined Garden. După cum îi spune și numele, este amplasat într-o grădină (nu, nu este ruinată, dar nu este nici pe departe la fel de atent ferchezuită precum Jnan Sbil). Mâncarea e gustoasă, realizată doar din ingrediente proaspete, dar atmosfera face ca locul ăsta să fie cu adevărat special. E o oază.
După ce am încununat seara cu un ceai la Cafe Restaurant Al Oud, m-am retras devreme la hotel, dat fiind că ziua următoare trebuia să plec către Meknes, un oraș patrimoniu UNESCO, unde ajungi rapid cu trenul. Așteptam să-i simt aerul imperial, însă nu am descoperit nimic din caracterul grandios pe care mi l-am imaginat. Am găsit un oraș în reconstrucție, un oraș aproape fără oameni care merg pe jos, dar totuși plin de mașini. A contat, cel mai probabil, și că începuse ploaia. Totuși, cu greu am găsit pe cineva care să mă ajute cu indicații privind locul de unde pornea autobuzul spre Moulay Idriss. N-am stat decât câteva ore în Meknes, dar asta și pentru că n-am găsit prea multe de făcut. Până și monumentala poartă Bab Mansour Gate era îmbrăcată în schele.
Astfel, am decis să mă aventurez către capitala spirituală a Marocului – Moulay Idriss. Până recent, în acest oraș sfânt, cocoțat pe dealuri, nu puteai înnopta ca străin. Abia recent s-a permis acest lucru, iar cu această ocazie câțiva localnici și-au deschis ușile pentru turiști.
Eu aveam să mă întorc noaptea la Fes, dar voiam să văd în ce constă farmecul acestei urbe pe care prea puțini vizitatori au descoperit-o. Cine zice că medina din Fes e un labirint, probabil nu a ajuns în Moulay Indriss. Nu țin minte un loc mai greu de descoperit, cu zeci de cotloane și pasaje secrete, cu sute de pisici și tot la fel de multe uși colorate. Dar nu poți ajunge aici fără să vezi și orașul de sus, cum se întinde languros pe deal. Sunt atâtea clădiri – cele mai multe îmbrăcate în varii tonuri de alb, multe în alb murdar – că pare că au fost puse în plan de cineva care și-a imaginat urbea la un joc de lego. În prim-planul panoramei tronează moscheea și mausoleul lui Moulay Idriss. Cinci pelerinaje la mausoleu sunt echivalentul unuia la Mecca, spune ghidul Lonely Planet.
Nu simți, când ajungi aici, că ar fi un oraș sfânt. Dar vezi că portul e mai tradițional, oamenii sunt mai atenți la străini și turiștii – dacă sunt (eu nu am văzut) sunt puțini. Am căutat mult și bine locul de unde poți vedea panorama orașului. Google Maps nu e de niciun ajutor în Moulay Idriss, iar localnicii ridică din umeri când îi întrebi. După ce l-am găsit și după alte câteva incursiuni pe străduțe ce duceau către nicăieri, am decis că e timpul să revin în Meknes, iar ulterior în Fes. Doar că lângă piața de legume am găsit terasele pline ochi cu localnici. Se uitau la unul dintre meciurile Marocului la Campionatul Mondial. Da, uitasem să spun, atunci am ajuns în Maroc, fix la timp pentru calificarea din grupe, dar înainte de meciurile care au scos mii și mii de oameni în stradă. Am stat vreo câteva minute bune să mă uit la meci, alături de ei, și după ce mi-au simțit solidaritatea, parcă eram de-a casei. Am plecat într-un final, dar când am ajuns în Fes era sărbătoare. Echipa Marocului câștigase încă un meci. Tineri pe motociclete fluturau steagul țării, iar mașinile încărcate de suporteri claxonau de zor. Simțeai fericirea, entuziasmul!
La fel de încântată eram și eu, atât de victorie, cât și de faptul că urma să plec în ziua următoare către ultima destinație din această călătorie, satul albastru – Chefchaouen. Pentru a celebra ambele evenimente, am oprit la restaurantul Fondouk Bazaar, unde am descoperit un desert pe care nu cred că îl voi uita prea curând. Între timp văd că a fost schimbat meniul, dar sunt sigură că și noile opțiuni sunt demne de a fi savurate (sau devorate).
În Chefchaouen ajungi nu tocmai ușor, după vreo patru-cinci ore cu autobuzul din Fes. Dar călătoria merită cu vârf și îndesat. E un sat de deal, pictat integral într-un albastru viu – nu țipător, dar tare viu -, cu magazine care vând fel și fel de suveniruri colorate în toate tonurile curcubeului, cu localnici îmbrăcați în straie populare și cu numeroși turiști aflați în căutarea celor mai bune imagini. Nu e greu să le găsești, sunt la tot pasul. Oriunde te uiți, ai un loc perfect pentru o poză. Și deși sunt mulți vizitatori, nu îi simți că-ți suflă în ceafă. E loc pentru toată lumea.
În Chefchaouen nu ai ceva anume de făcut, trebuie doar să te plimbi pe străduțe, să te bucuri de atmosferă, să te oprești la o cafea, să mănânci ceva bun. La fel ca în Fes, prima oprire a fost la Cafe Clock – fratele mai mic al restaurantului cu același nume.
Au mai urmat apoi și alte opriri la Hamsa și Chez Aziz (recomandat de localnici), dar nu înainte de a fi bătut toate străduțele în lung și-n lat și nu înainte de a fi admirat apusul.
A doua zi, la răsărit, nu m-am trezit să văd dacă lumina e mai blândă sau dacă, pustiu fiind, Chefchaouen are alt farmec. Am preferat un mic dejun leneș și apoi o nouă plimbare, înainte de a spune, din nou, la revedere Marocului. Pentru că ne vom revedea.
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția